Feminism, creștinism și calea mea

Nu am mai scris de mult timp și mă simt ușor stângace. Astăzi însă, am avut parte de un moment Aha! și pur și simplu nu îl putem ține doar pentru mine. E un gând ce mă frământă de mult timp, ce a trezit în mine de multe ori tulburare și răzvrătire, dar azi, un azi cât se poate de firesc, de obicei așa ne găsesc cele mai înălțătoare gânduri, în banalitatea cotidianului, astăzi am înțeles prețul fiecărui om în ochii lui Dumnezeu. Nu este un articol despre frumusețea exterioară, deși orice trăire interioară se poate vedea pe chipul nostru, ci despre un farmec al oamenilor buni și îngăduitori, mai ales.

Am fost mult timp scandalizată de modul în care oamenii folosesc religia pentru a ataca așa zisele categorii marginalizate ale societății (femeile, copii, persoanele considerate inferioare intelectual sau în oricare mod) și ca o tânără cu ușoare înclinații feministe, spun ușoare pentru că nu sunt întru totul de acord cu mișcarea, nu îmi puteam explica cum un Dumnezeu al dragostei poate fi profitor, dominator, înjositor. Eforturile mele erau zadarnice pentru că porneam de la premisa greșită: Dumnezeu nu este așa și trebuie să încetez în a mai încerca să Îl justific. Nici așteptările Lui de la mine nu sunt de a mă depersonaliza și a avea valoarea echivalentă unei chiuvete, însă nici alternativa feministă nu este proclamată de cuvântul lui Dumnezeu. Atunci ce are creștinismul de spus despre femei? Vreau să văd această alternativă, să o cântăresc, să o înțeleg.

Mă lupt de foarte mult timp cu o desconsiderare pentru propria-mi persoană, căreia pot să îi fac o disecție freudiană și să spun că are legătură cu copilăria mea sau cine știe ce frustrări refulate, însă nu am găsit încă nicio soluție, nicio mantră care să mă convingă, prin repetarea ei la nesfârșit, că sunt importantă, frumoasă, inteligentă. Nici măcar realizările academice sau profesionale nu îmi puteau valida o imagine satisfăcătoare a ceea ce este Andreea.

Nu știam exact ce caut să înțeleg, dar știam că am nevoie de Aha!, acel moment în care realizezi că adevărul stătea sub nasul tău, dar tu din cine știe ce motiv l-ai ignorat, dar acum ești pe deplin convins de el. Într-adevăr, eu trebuie să mă simt valoroasă prin mine însumi, după cum proclamă femeile de peste tot:

Nu am nevoie de nimic sa fiu fericită! Nici măcar de un bărbat, nici măcar să fiu slabă…

însă punctul în care feminismul eșuează este proclamarea unui individualism ce poate cădea foarte, foarte ușor în egoism și narcisism. Prin afirmația aceasta nu vreau să generalizez și să îndes feministul de rând într-un stereotip, dar mai întâi să privim spre perspectiva creștină , pentru a înțelege la ce mă refer.

Azi am înțeles, deși nu exhaustiv, controversatele pasaje legate de femei din Noul Testament și baza atâtor ani de discriminări și înjosire: supunerea femeii și încărcarea ei cu atâtea restricții încât foarte ușor trecem peste îndatoririle dominatorului (a.k.a. bărbatul). O proastă înțelegere a lepădării de sine și a iubirii, combinate cu dorințele naturale și egoiste ale omului, au produs un cocktail amar pentru femei și cauza unui stigmat puternic peste creștinism.

Ceea ce este inovator în mesajul lui Pavel este și simplul fapt că el se adresează femeilor. Știu că pare greu de apreciat gestul, privind din secolul XXI, dar obiceiul intelectualilor vremii era să se adreseze doar persoanelor de rang superior. Prin gestul lui, Pavel recunoaște dreptul femeilor de a fi luate în seamă, de a merita adresarea unui intelectual, de a avea o alegere. Mai mult, responsabilitatea bărbatului de a-și iubi soția este atât de ușor trecută cu vederea din cauza faptului că pretindem așa puțin de la dragoste. Povestea ideală de iubire îl pune pe bărbat în scaunul unui furnizor (de gesturi romantice, de bani, de haine, de hrană). Oare prin asta nu desconsiderăm minunea ce o întruchipează persoana iubită? Nu îi desconsiderăm valoarea interioară, omul ce poate deveni, aspirațiile lui, capacitățile lui și așa mai departe. În momentul în care noi pretindem dragoste biblică, lucrurile se schimbă radical. Iubirea include supunerea, include sacrificiul, include fidelitatea până la moarte. Iubirea biblică e cea mai mare putere ce o poate avea un om.

Momentul în care am înțeles că datoria lui este iubirea și mai exact, starea mea de bine emoțională, fizică și spirituală, nu am mai văzut în femeie un eșec al creației, o oropsită a sorții. Desigur, aici ar striga o feministă binecunoscutul dicton „nu am nevoie de un bărbat să fericită” și nici Dumnezeu nu pretinde că ai nevoie de unul. Tot ce ai nevoie este împăcarea cu El și acceptarea de sine ce vine în urma împăcării. A pretinde că nu ai nevoie de nimic este egal negarea celor mai profunde nevoi ale tale. Nu pare greu de înțeles acest lucru?  Sau preferi să îți satisfaci dorințele fără filtru în spiritul „corpul meu, fac ce vreau cu el” sau „fac ce simt” până când ce simte altcineva te afectează pe tine?

Nu vreau ca acest articol să se lungească atât de mult încât să devină greu de citit, dar închei cu acest gând: pentru moment, nu aleg nici feminismul, nici „creștinismul tradițional”, ci aleg calea lui Dumnezeu care e și calea mea. E calea ce vede fiecare persoană importantă, e calea ce proclamă sacrificiul și iubirea, e calea ce caută cea mai adâncă și autentică bogăție a unei persoane. Pun în balanță protestele pentru păr la subraț și sâni expuși pe Instagram cu chemarea la respect pentru demnitatea individului. Pare o glumă, cu toate acestea mulți eșuează să vadă ce e important.

După cum spunea dragul meu Exupery, ceea ce e esențial nu putem vedea cu ochii.

 

Cu multă sinceritate și drag,

Andreea

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s